La început era din câlţi şi purta o îmbrăcăminte de pânză, băşica de bou umflată şi cusută a fost şi ea luată la şuturi înainte de a se descoperi că părul de cal presat are o traiectorie mai bună. Dilemele au fost rezolvate de un individ pasionat de chimie pe la mijlocul secolului al XIX-lea, care, înainte de a se ocupa de lucrativele pneuri, a scutit-o de dependinţa şiret, inventând camera de cauciuc umflată şi acoperită de piele. Şi-a schimbat culoarea până a devenit cameleonul din zilele noastre, meteoadaptabil şi mai uşor de dresat fără pericolul de aciidentare atunci când e lovită cu cap.
Fotbaliştii încearcă să o acundă unii de alţii, Albert Camus prefera să o ţină în braţe pe când apăra poarta echipei Universităţii din Alger pentru că aşa îşi distrugea mai puţin încălţările, dar cu siguranţă va fi cea mai urmărită vedetă la Mondialele din Africa de Sud.
Poartă mai multe nume. I se spune deopotrivă balonul rotund şi băşica. În Brazilia, nimeni nu se îndoieşte că ar fi femeie. Îi spun grăsuţa, gorducinha, sau fătuca, menina, ba chiar îi dau nume ca Maricota, Leonor sau Margarita, după cum scrie jurnalistul Eduardo Galeano în care “Fotbalul, lumini şi umbre”, pe care o recomand cu căldură. Anul acesta a fost botezată Jabulani şi nu şi-a făcut prea mulţi prieteni, dar tachinările de la debuturile CM sunt deja o tradiţie cu care s-a obişnuit.
Dar să-i dăm din nou cuvântul lui Galeano, care a urmărit-o ca un soţ înşelat de-al lungul istoriei CM: “Pele a sărtat-o pe Maracana, când a înscris golul cu numărul o mie, iar Di Stefano i-a ridicat un monument în faţa casei sale, o minge de bronz cu o placă pe care stă scris: “Mulţumesc, bătrânico!”.
E fidelă. În finala Mondialului din ’30, fiecare dintre cele două selecţionate a cerut să joace cu propria minge, cum era obiceiul. Mai înţelept decât Solomon, arbitrul a hotărât ca prima repriză să se dispute cu mingea argentiniană, iar cea de-a doua cu cea uruguayană. Argentina a câştigat prima repriză, iar Uruguayul pe a doua.
Dar mingea are şi ea toanele ei, uneori nu vrea să intre în poartă, se răzgândeşte în aer şi o ia pe alt drum. Şi e tare supărăcioasă. Nu suportă să fie lovită cu furie sau cu sete de răzbunare. Cere să fie mângâiată, sărutată, adormită pe piept sau legănată pe gleznă. E şi tare mândră, ba chiar vanitoasă, şi pe bună dreptate: ştie foarte bine câte suflete umple de bucurie atunci când zboară graţios şi câte răneşte atunci când nu ajunge unde trebuie”.
Să înceapă spectacolul!
